LA HUELLA DE ELLA

Interpretarea „singurătății” în natura nu tocmai moartă… și relațiile interpersonale, printr-o perspectivă critic-artistică în care plantele și obiectele inanimate conversează pe pânză sau pe carton… sau nu...

Sentimentul de singurătate, așa cum este definit de Peplau și Perlman (1979), este percepția decalajului dintre ceea ce o persoană așteaptă de la relațiile interpersonale și ceea ce și-ar fi dorit. În aceeași linie, psihologul Guy Winch accentuează caracterul subiectiv al singurătății: acest sentiment depinde doar de măsura în care individul se simte deconectat emoțional sau social de cei din jur, indiferent dacă este înconjurat de oameni, prieteni, familie etc.

Prin urmare, sentimentul de singurătate este produsul convingerilor pe care o persoană le are și al evaluărilor pe care le face asupra propriei situații emoționale și/sau sociale.

Singurătatea ne afectează pe toți la un moment dat în viață; fraze precum „Sunt singur” sau „Nu am pe nimeni” tind să fie destul de frecvente.

Uneori, cel care le rostește poate avea familie, prieteni sau chiar un număr mare de urmăritori pe rețelele sociale, însă, în realitate, nu se simte în deplină sintonie cu nimeni; iar ceea ce vrea cu adevărat să transmită este tocmai faptul că se simte singur.

Este o senzație dificil de explicat, de unde și această interpretare personală prin intermediul unor naturi nu tocmai moarte, ca un amestec de sentimente de inadecvare, de carență, dar mai ales de vid.