LA HUELLA DE LA ESCUDILLA

Interpretarea „singurătății” în natura nu chiar atât de moartă... și relațiile interpersonale, printr-o privire critic-artistică în care plantele și obiectele inanimate conversează pe pânză sau pe carton... sau nu...

Sentimentul de singurătate, așa cum este definit de Peplau și Perlman (1979), reprezintă percepția decalajului dintre ceea ce o persoană așteaptă de la relațiile interpersonale și ceea ce și-ar fi dorit în mod real. În aceeași ordine de idei, psihologul Guy Winch subliniază subiectivitatea singurătății: acest sentiment depinde în întregime de măsura în care individul se simte deconectat emoțional sau social de cei din jur, indiferent dacă este înconjurat de oameni, prieteni, familie etc.

Sentimentul de singurătate este, prin urmare, rezultatul propriilor convingeri și al evaluărilor pe care o persoană le face cu privire la situația sa emoțională și/sau socială.

Singurătatea ne afectează pe toți în anumite momente ale vieții; expresii precum „Sunt singur” sau „Nu am pe nimeni” tind să fie destul de frecvente.

Uneori, cel care le rostește poate avea o familie, prieteni sau chiar un număr impresionant de urmăritori pe rețelele sociale, dar, în realitate, nu se simte în adevărată rezonanță cu nimeni; ceea ce își dorește cu adevărat să exprime este, pur și simplu, că se simte singur.

Este o senzație dificil de explicat, de unde și această interpretare personală prin intermediul unor naturi nu chiar atât de moarte – un melanj de sentimente de inadecvare, de lipsă, dar mai ales de vid.